Articolele taguite ‘La Medeleni’

Ploua la Dornesti

duminică, 16 octombrie 2011

In fiecare an, cand e toamna si ploua si dimineata cand ma trezesc inca e semi-intuneric afara si e frig si n-am nici un chef sa ies din casa, si fiecare inghititura mica de cafea este inca o amanare, o agatare de starea de bine de acasa, care o sa se termine o data cu iesirea in lume, in fiecare an cand e asa retraiesc sentimentul ca am 19 ani si e septembrie si ploua si locuiesc la bunici si fac naveta, iau trenul  in fiecare dimineata pana la Radauti, unde sunt invatatoare la Scoala Generala numarul 3 si ma tem de femeia de serviciu si de parintii copiilor de clasa I, iar dupa pranz urmeaza sa le dau drumul copiilor cu 15 minute mai devreme ca sa pot alerga (efectiv, alergam, in fustita si pantofiori si pardesiu si poseta, alergam prin oras) printre balti pana la gara, ca sa nu pierd trenul inapoi spre Dornesti, caci pierderea lui ar fi insemnat sa mai stau in Radauti, pe strazi, prin cofetarii si librarii, pana pe la 4 dupa-amiaza, cand era urmatorul tren.  Reuseam de cele mai multe ori sa prind trenul, in jumatate de ora eram din nou in casa bunicilor, in casa era putin racoare, bunica aerisea in fiecare dimineata toata casa si pana la pranz inca se simtea ploaia de afara si inauntru, abia dupa aceea se facea din nou focul in soba si se incalzea; masa de pranz ma astepta, usor racita (bunicii mancau pe la 12, eu eram inca in tren la ora respectiva), dar delicioasa, borsul de sfecla rosie ca al bunicii nu-i reuseste nimanui (s-a suparat pe mine mama odata ca am zis asta, dar nu e nimic legat de cat de buna bucatareasa e ea sau oricine, e legat de faptul ca borsul ala era facut de bunica, cu chestii din gradina ei, smulse atunci din pamant, cu bors umplut chiar de ea, in ulcica de lut, cu crengute din visinul de langa gardul gradinii!), ouale fierte tari, cu mujdei de usturoi, putin unt si mamaliguta nu au mai avut niciodata gustul pe care-l aveau cand le mancam la bunica, si nici tocineii de toamna, din cartofi rosii, mari cat un cap de copil… Mai facea bunica mea varza cu smantana (da, stiu, unii stramba din nas si din stomace, dar nu, nu e asa cum credeti!), supa-crema de conopida si supa crema de secarica (culeasa in vara din lunca, de pe langa fosta topitorie de in) si un lapte-acru bulgaros, gras si dulce, intr-un fel care se potrivea perfect cu painea neagra tinuta in sacosa de panza atarnata in cuier.

Si-n fiecare toamna mi-e dor de bunicul si de intelepciunea si grija lui, cand am plecat de la ei la facultate, spunandu-mi sa am grija cu cine ma imprietenesc si sa nu cumva sa iau vreodata droguri, ca auzise el ca asta e un mare pericol pentru tineri si era iingrijorat ca plec singura in lume, si de bunica dandu-mi de grija sa reusesc in viata, sa invat si sa ajung departe, sa fiu independenta si sa-mi depasesc conditia. Si i-am ascultat, si inca ii ascult, si in fiecare toamna mi-e dor de ei cu lacrimi, fiindca tot toamna era cand i-am vazut ultima data in viata, si-n fiecare dimineata de toamna, cand amestec cu lingurita in ibricul de cafea, ma simt de parca la pranz ar urma sa alerg prin Radauti, prin ploaie, sa prind ultimul tren catre casa…