1001 de nopti

Pan-oi ajunge eu sa gatesc, asa cum visez de-o viata, pilaf de berbecut parfumat cu stafide si sofran, ca sa gust si eu din ce mancau drept-credinciosii in vremea celor 1001 de nopti, m-a lovit azi de dimineata inspiratia si-am plecat la piata, sa incerc sa pun cap la cap ceva ce-mi gadila imaginatia de la Paste-ncoace: castraveti umpluti cu carne de miel.
Mai intai am gasit carnea: gata tocata si condimentata, in amestec cu ceva carne de vitel, la primul magazin arabesc care mi-a iesit in cale.  Pe urma, am ales niscaiva castraveti de gradina, lungi cat o palma de barbat si grosi cat cuprinde palma mea.  Acuma, intre noi fie vorba, abia azi, alegand castravetii astia, am inteles ceea ce niciodata nu pricepeam pe vremea cand citeam “noptile”: de ce castravetii adusi in cosuri, alaturi de fructe nobile cum ar fi rodiile si piersicile, purtau si ei exotica si plina de pofte denumire de “trufandale”…
Paranteza fiind incheiata, am mai cumparat rosii, iaurt, ceapa si usturoi, si-am plecat acasa.
Acuma, sa ne-ntelegem, nu sfatuiesc pe nimeni sa faca mancarea asta intr-o zi cu soare; e mancare pentr-o seara de vara dupa o ploaie torentiala,  de facut cu fereastra deschisa larg, sa vina racoare de-afara si parfum de tei proaspat.
Dar sa purcedem, ca vorba lunga – saracia omului (de asta stau eu si la varsta asta tot cu chirie).  Intai am pus carnea in tigaie pe foc, c-o ţâră de ulei, si cat se perpelea am tocat marunt o ceapa si i-am dat drumul deasupra, inecata in multe condimente de profil.  Intre timp, pusesem sa clocoteasca niste apa si-am oparit 4 rosii mari, vartoase, crestate in prealabil. Le-am decojit pe toate, iar pe doua dintre ele le-am tocat marunt si le-am pus sa fiarba laolalta cu carnea.  Pe celelalte doua le-am lasat pe mai tarziu.
Buuun.  Carnea e pe foc, sa fiarba pana scade de tot, si-n timpul asta am vreme sa curat, tai in doua pe lung, scobesc si pregatesc castravetii pentru umplut.  Tot sistem barcuta, ca si dovleceii.
Cand a fost gata carnea, am dat-o deoparte si-amestecat-o de cateva ori cu zel, ca sa se racoreasca si sa pot adauga un ou fara sa-l incheg instantaneu.
Am pregatit o oala adanca, punand putin (de tot) ulei de masline, la fel de putin unt, putin din miezul de la castraveti, si-am inceput sa umplu barcutele cu umplutura de carne si sa le cladesc, straturi/straturi, in oala.  Cand am terminat, am sigilat oala cu doua straturi de folie de aluminiu si-am dat-o la cuptor.
No, castravetii de felul lor sunt fragezi, iar carnea era deja facuta, asa ca la cuptor trebuie sa stea numai cat sa se inchege oul si sa se mai inmoaie castravetii, dar tot am avut timp, cat s-au facut (vreo 30-40 de minute, maxim!) sa pregatesc sosul si sa-l dau la rece: 3 catei de usturoi, tocati maruntel, pulpa (fara seminte) de la cele doua rosii de mai devreme, un castravete curatat si tocat si el marunt, sare si piper si menta (proaspat tocata sau, daca nu, uscata, de la plic, asa cum am pus eu azi), si, peste toate, iaurt gras.
Cand s-au copt castravetii, i-am servit fierbinti cu sos de-acesta rece deasupra, sa-i sting.  Mancarea cere alaturi un vin alb si rece, dar, ca sa fiu pana la capat in ton cu drept-credinciosii din poveste, am ales apa cu lamaie si cristale de gheata-n ea.
Acuma, marturisesc ca habar n-am daca mancarea aceasta chiar exista, ca singurii castraveti umpluti de care am citit eu in poveste erau umpluti cu margaritare; dar a iesit asa de buna incat pot zice, cu mana pe inima, ca fraier a fost acela (se stie el cine) care nu m-a luat de nevasta cu multa vreme-n urma, cand inca mai aveam dulceata pentru dumnealui.
Am zis.
Pan-oi ajunge eu sa gatesc, asa cum visez de-o viata, pilaf de berbecut parfumat cu stafide si sofran, ca sa gust si eu din ce mancau drept-credinciosii in vremea celor 1001 de nopti, m-a lovit azi de dimineata inspiratia si-am plecat la piata, sa incerc sa pun cap la cap ceva ce-mi gadila imaginatia de la Paste-ncoace: castraveti umpluti cu carne de miel.
Mai intai am gasit carnea: gata tocata si condimentata, in amestec cu ceva carne de vitel, la primul magazin arabesc care mi-a iesit in cale.  Pe urma, am ales niscaiva castraveti de gradina, lungi cat o palma de barbat si grosi cat cuprinde palma mea.  Acuma, intre noi fie vorba, abia azi, alegand castravetii astia, am inteles ceea ce niciodata nu pricepeam pe vremea cand citeam “noptile”: de ce castravetii adusi in cosuri, alaturi de fructe nobile cum ar fi rodiile si piersicile, purtau si ei exotica si plina de pofte denumire de “trufandale”…
Paranteza fiind incheiata, am mai cumparat rosii, iaurt, ceapa si usturoi, si-am plecat acasa.
Acuma, sa ne-ntelegem, nu sfatuiesc pe nimeni sa faca mancarea asta intr-o zi cu soare; e mancare pentr-o seara de vara dupa o ploaie torentiala,  de facut cu fereastra deschisa larg, sa vina racoare de-afara si parfum de tei proaspat.
Dar sa purcedem, ca vorba lunga – saracia omului (de asta stau eu si la varsta asta tot cu chirie).  Intai am pus carnea in tigaie pe foc, c-o ţâră de ulei, si cat se perpelea am tocat marunt o ceapa si i-am dat drumul deasupra, inecata in multe condimente de profil.  Intre timp, pusesem sa clocoteasca niste apa si-am oparit 4 rosii mari, vartoase, crestate in prealabil. Le-am decojit pe toate, iar pe doua dintre ele le-am tocat marunt si le-am pus sa fiarba laolalta cu carnea.  Pe celelalte doua le-am lasat pe mai tarziu.
Buuun.  Carnea e pe foc, sa fiarba pana scade de tot, si-n timpul asta am vreme sa curat, tai in doua pe lung, scobesc si pregatesc castravetii pentru umplut.  Tot sistem barcuta, ca si dovleceii.
Cand a fost gata carnea, am dat-o deoparte si-amestecat-o de cateva ori cu zel, ca sa se racoreasca si sa pot adauga un ou fara sa-l incheg instantaneu.
Am pregatit o oala adanca, punand putin (de tot) ulei de masline, la fel de putin unt, putin din miezul de la castraveti, si-am inceput sa umplu barcutele cu umplutura de carne si sa le cladesc, straturi/straturi, in oala.  Cand am terminat, am sigilat oala cu doua straturi de folie de aluminiu si-am dat-o la cuptor.
No, castravetii de felul lor sunt fragezi, iar carnea era deja facuta, asa ca la cuptor trebuie sa stea numai cat sa se inchege oul si sa se mai inmoaie castravetii, dar tot am avut timp, cat s-au facut (vreo 30-40 de minute, maxim!) sa pregatesc sosul si sa-l dau la rece: 3 catei de usturoi, tocati maruntel, pulpa (fara seminte) de la cele doua rosii de mai devreme, un castravete curatat si tocat si el marunt, sare si piper si menta (proaspat tocata sau, daca nu, uscata, de la plic, asa cum am pus eu azi), si, peste toate, iaurt gras.
Cand s-au copt castravetii, i-am servit fierbinti cu sos de-acesta rece deasupra, sa-i sting.  Mancarea cere alaturi un vin alb si rece, dar, ca sa fiu pana la capat in ton cu drept-credinciosii din poveste, am ales apa cu lamaie si cristale de gheata-n ea.
Acuma, marturisesc ca habar n-am daca mancarea aceasta chiar exista, ca singurii castraveti umpluti de care am citit eu in poveste erau umpluti cu margaritare; dar a iesit asa de buna incat pot zice, cu mana pe inima, ca fraier a fost acela (se stie el cine) care nu m-a luat de nevasta cu multa vreme-n urma, cand inca mai aveam dulceata pentru dumnealui.
Am zis.

Lasă un răspuns