La mijlocul ceriului

Toata viata o sa regret ca nu m-am tinut de cantat la vioara. As fi cantat, cand mi-era dor.
Da’ n-are nici o legatura. E cald si e vara si m-as duce pana la apa, sa ma scufund sa scot argila alba ca sa am din ce face farfurii, pe care sa le coc pe furis in cuptorul pe care bunica face mancarea, ca sa le umplu dupa aia cu taciuni si sa ard cimbru si levantica si sa chem ploia cu ele, si sa culeg plante de desert, pieloase, strangatoare de apa, de prin pietris, dar si pietre lucioase sau mate, sa ne jucam de-a Teleenciclopedia cu ele, si sa stau turceste in mijlocul apei, sa simt cum vine de la munte apa rece si se sparge in doua pe langa mine si eu sa ma gandesc (ciudate ganduri aveam la 7 ani) la toate locurile pe unde au trecut inainte de mine picaturile alea de apa si ce multe sunt si cum vin ele din spate si ma cuprind racoros.
Intr-o vreme, demult de tot, pe vremea cand podul de cale ferata inca nu se prabusise sub apele cat Dunarea venite peste oameni, si inca avea trotuarele din scanduri, negeluite, dar lustruite de pasii atatora, bunica m-a luat cu ea pana in Perdele, in ultima vizita la o prietena de-a ei, refugiata ca si ea din Bucovina ocupata (toate prietenele ei erau refugiate din Bucovina ocupata, si toate se uitau cu suspiciune la ne-bucovinenii asezati si ei dupa razboi in sat, numindu-i usor dispretuitor “venetici” si “ragateni”). Prietena, Raveica sau Paulina sau Saveta sau cum-le-mai-chema pe batranele astea, avea, bineinteles, cancer, si se stingea singura, intr-un pat de-o persoana, intr-o casuta umbroasa din lunca Sucevei, in Perdele (probabil fusesera acolo adaposturi pentru oi, stane cu “perdele” de salcie impletita, sa le apere de vant, asa zicea bunicu’). Nu mai stiu ce-au vorbit ele atunci, bunica ii adusese ceva de mancare, poate un bors de sfecla rosie rece, indulcit cu-oleaca de smantana subtire, luata cu lingura direct de pe lapte, nu mai stiu pentru ca mie mi-era frica de batrani si de moarte in vremea aia, nu puteam fi atenta la nimic altceva decat la frica mea, bunica ma lua cu ea pe la inmormantari si pe la oamenii aflati pe moarte, sa-i viziteze pentru ultima oara si eu nu intelegeam unde se duc oamenii aia si-mi era mila de ei, desi bunica-mi povestea cum unchiesul ei de-acasa, din Bucovina, venise intr-o zi la ea sa-l pieptene si sa-l caute de paduchi, si cum statea el cu capul la ea in poala, sub un visin inflorit care ningea peste ei, mosu’ i-a zis ca gata, el maine moare si sa aiba grija de fratii ei, si-a doua zi a murit, si ei de-atunci nu i-a mai fost frica de moarte, dar mie degeaba, tot mi-era. Asa ca tot ce-mi mai amintesc sunt scandurile fierbinti ale podului de cale ferata, peste care treceam cu talpile goale si cu sandalele in mana, si soarele ma ardea de sus si eu eram speriata de moarte si de apa de dedesubt, pe care-o vedeam printre scanduri, si stau acuma si ma gandesc cum de-mi raman in minte momente din astea precise, parca s-ar imprima ca un tatuaj, pe pielea si in narile si in creierul meu, soarele acela si ora aceea exacta cand am mers desculta pe podul de cale ferata din Dornesti, sa o vedem ultima data pe prietena bunicii.
Si tot sub podul ala de cale ferata, tot intr-o vara, dar peste un an sau doi, mi-o amintesc limpede pe alta batrana, bunica Ramonei, venita in vizita la cuscri (ultima ei vizita pentru ca si ea s-a stins curand, tot de cancer, bineinteles), si pe noi toti, cei mici, balacindu-ne intr-o groapa mai adanca de la piciorul podului, unde apa repede de munte parea statatoare, se incalzise de dimineata de la soare si acuma era numai buna de scaldat, dupa-masa cadea umbra piciorului de pod peste ea si ne bagaseram cu totii in apa, bucuria cea mai mare a tuturor vacantelor de vara. Si bunicul era inca in putere pe-atunci, ma tinea de sub piept si ma invata sa-mi umflu obrajii cu aer si sa dau din maini si din picioare ca sa inot, baietii stiau deja sa inoate si faceau chestii prin apa, si cea mai tare chestie era ca prindeau pestii cei mici cu mana si-i puneau in galetuse, sa-i ducem pisicilor de-acasa. Si nu stiu de ce, tot cu miros si caldura si emotie, imi amintesc clar un pestisor mort, care plutea in apa aia intors cu burta argintie in sus, si parul lung si argintiu, impletit intr-o coada, al buncii Ramonei, pe care nici c-am mai vazut-o vreodata dupa aceea.
Si toate astea fiindca l-am ascultat azi pe Grigore Lese cantand: “la mijlocul ceriului, cale nu-i, carare nu-i, ca de-a fost candva carare, ea s-o prefacut in vale”.

Lasă un răspuns