Articolele din categoria ‘Cu smântână’

Smantana cu fragi (ars poetica)

sâmbătă, 4 februarie 2006
Sa-ncep cu cirul de mamaliga: este o fiertura lunga, un fel de mamaliga neterminata din lipsa de material, mamaliga de saracie, asa, un fel de sos de apa ingrosata cu malai, malai din ala aspru, sa nu creada cineva ca se inventase malaiul grisat pe vremea aceea (illo tempore-ul cirului de mamaliga), luai o bomboana verde-smaltuita-n gura, umpluta cu crema de cicoare, si incet iti faceai curaj sa treci lingura prin cir si sa gusti, era putin amarui, dar te obisnuiai pe parcurs; sa continui cu seara in care, pentru ca altceva nu era, am inventat cu mama pufuletii pudrati cu lapte praf cu putina sare, cea mai buna mancare de saracie inventata vreodata, ca tot vorbim de saracie, cum o fi stevia? uite un rau de care m-a ferit bunica, ne-a lasat mostenire fereala de stevie, nici ea nici copiii ei nici nepotii nepotilor ei sa nu puna gura pe stevie, mancase ea si pentru noi la foametea de dupa razboi, sa trecem deci peste asta, ajungem direct la mere, niciodata n-am avut mere-ndeajuns, m-am bucurat cand la biologie mi s-a confirmat ca adevaratul fruct este, de fapt, cotorul, pentru ca la gradinita Lacramioara manca marul si-mi dadea mie cotorul sa-l rod, il mancam cu totul, de fapt, semintele le strangeam intre dinti, din pielita uleioasa tasnea, pe la unul dintre capete, miezul semintei, dulce-amar ca de migdala, mustatile de la un capat la marului sunt si ele amarui ca de penicilina, codita lemnoasa, daca o mesteci bine intre dinti, e dulceaga si lasa in urma un pamatuf subtirel de nervuri, ca o pensula, sa nu uit sa dau ceaiului (de musetel sau de codita soricelului) cu lapte locul ce i se cuvine, ca laptele era intotdeauna prea putin, un litru pentru noi toti, dar codita soricelului aveam din belsug pe toloaca, sa tot facem ceai, si, in sfarsit, sa pomenesc fragii, fragii din gradinita, de sub cei doi molizi gigantici, fragii se mancau cu smantana subtire, stransa cu lingura de pe laptele smantanit deja, dar cu mamaliga, multa mamaliga tavalita prin smantana din farfurie, obligatoriu, pentru ca nu era vreme de deserturi-rasfaturi, ci  vreme facut dintr-un pumn de fragi o mancare cat sa ne sature pe toti.
Iata de ce si-n ziua de azi, cu religiozitate, risipei se deda florarul, iar eu – mancarii de smantana.
Sa-ncep cu cirul de mamaliga: este o fiertura lunga, un fel de mamaliga neterminata din lipsa de material, mamaliga de saracie, asa, un fel de sos de apa ingrosata cu malai, malai din ala aspru, sa nu creada cineva ca se inventase malaiul grisat pe vremea aceea (illo tempore-ul cirului de mamaliga), luai o bomboana verde-smaltuita-n gura, umpluta cu crema de cicoare, si incet iti faceai curaj sa treci lingura prin cir si sa gusti, era putin amarui, dar te obisnuiai pe parcurs; sa continui cu seara in care, pentru ca altceva nu era, am inventat cu mama pufuletii pudrati cu lapte praf cu putina sare, cea mai buna mancare de saracie inventata vreodata, ca tot vorbim de saracie, cum o fi stevia? uite un rau de care m-a ferit bunica, ne-a lasat mostenire fereala de stevie, nici ea nici copiii ei nici nepotii nepotilor ei sa nu puna gura pe stevie, mancase ea si pentru noi la foametea de dupa razboi, sa trecem deci peste asta, ajungem direct la mere, niciodata n-am avut mere-ndeajuns, m-am bucurat cand la biologie mi s-a confirmat ca adevaratul fruct este, de fapt, cotorul, pentru ca la gradinita Lacramioara manca marul si-mi dadea mie cotorul sa-l rod, il mancam cu totul, de fapt, semintele le strangeam intre dinti, din pielita uleioasa tasnea, pe la unul dintre capete, miezul semintei, dulce-amar ca de migdala, mustatile de la un capat la marului sunt si ele amarui ca de penicilina, codita lemnoasa, daca o mesteci bine intre dinti, e dulceaga si lasa in urma un pamatuf subtirel de nervuri, ca o pensula, sa nu uit sa dau ceaiului (de musetel sau de codita soricelului) cu lapte locul ce i se cuvine, ca laptele era intotdeauna prea putin, un litru pentru noi toti, dar codita soricelului aveam din belsug pe toloaca, sa tot facem ceai, si, in sfarsit, sa pomenesc fragii, fragii din gradinita, de sub cei doi molizi gigantici, fragii se mancau cu smantana subtire, stransa cu lingura de pe laptele smantanit deja, dar cu mamaliga, multa mamaliga tavalita prin smantana din farfurie, obligatoriu, pentru ca nu era vreme de deserturi-rasfaturi, ci  vreme facut dintr-un pumn de fragi o mancare cat sa ne sature pe toti.
Iata de ce si-n ziua de azi, cu religiozitate, risipei se deda florarul, iar eu – mancarii cu smantana.

Salata de fasole pentru uzul baietilor

miercuri, 5 octombrie 2005
E simplu:
iei o conserva de fasole (alba, rosie, pestrita, numai sa fie conservata in apa, nu in sos), o desfaci, scurgi apa si gusti fasolea. O sa fie buna, fiarta bob cu bob.  O lasi deocamdata la ea in cutiuta, sa tremure de nerabdare.
Acuma:  iei un castron
pui in el 3 linguri de ulei (de masline!), o lingura de otet de vin rosu, balsamic daca ai (sau parfumat cu diverse, pentru fasole eu prefer cu tarhon).  Sare, piper – din belsug.
Plus 2 linguri de mustar. Neaparat sa fie din ala cu bobite de mustar in el.
Si-o movilita de patrunjel proaspat tocat.
Si vreo doua cepe mici, da artagoase, tocate pestisori.
Le zbati pe toate astea bine, c-o furculita sau c-un tel mic, pana se fac sos.
Poti gusta, daca vrei, tre sa iasa ceva comestibil, chiar si fara fasole in el.
La urma, le faci boabelor alora o bucurie si le dai drumul in sos, sa se scalde.
Le-amesteci, le zapacesti de cap pana ti s eface mila, si-apoi le mananci cu paine neagra.
Calda, daca se poate.
E simplu:
iei o conserva de fasole (alba, rosie, pestrita, numai sa fie conservata in apa, nu in sos), o desfaci, scurgi apa si gusti fasolea. O sa fie buna, fiarta bob cu bob.  O lasi deocamdata la ea in cutiuta, sa tremure de nerabdare.
Acuma:  iei un castron
pui in el 3 linguri de ulei (de masline!), o lingura de otet de vin rosu, balsamic daca ai (sau parfumat cu diverse, pentru fasole eu prefer cu tarhon).  Sare, piper – din belsug.
Plus 2 linguri de mustar. Neaparat sa fie din ala cu bobite de mustar in el.
Si-o movilita de patrunjel proaspat tocat.
Si vreo doua cepe mici, da artagoase, tocate pestisori.
Le zbati pe toate astea bine, c-o furculita sau c-un tel mic, pana se fac sos.
Poti gusta, daca vrei, tre sa iasa ceva comestibil, chiar si fara fasole in el.
La urma, le faci boabelor alora o bucurie si le dai drumul in sos, sa se scalde.
Le-amesteci, le zapacesti de cap pana ti s eface mila, si-apoi le mananci cu paine neagra.
Calda, daca se poate.

Complicatii

vineri, 30 septembrie 2005
so.
numai carne de vitel, tanar. Foarte tanar. maxim 12-13 kilo pulpa din spate. De la Dl. T., furnizorul nostru de 12 ani incoace.
Muschiulet de pe pulpa din spate a vitelului de lapte.
taiat grosier, felii rotunjoare.
Apoi, marinata, c-o seara inainte: cam 3-4 linguri de ulei (la 1kil juma’ de carne).  Sare.  Piper.  1-2 linguri de coniac.  1/2 lingura de worchestershire.  Una bucata kardamon uscat (din ala maro), sfaramat intre degete.
A doua zi:
iei tigaia mare, larga la gura.
pui oleaca de ulei
si feliutele rotunde de carne marinata.
Pe masura ce se prajesc, se micsoreaza, si ai loc printre ele sa pui ciupercutele.  Desfacute, palarii si coditze.  Palariile, intai cu golul in jos (cum se cheama partea concava a palariei de ciuperca? Aia spongioasa…), sa se inmoaie si abia apoi pot fi intoarse.  Se pastreaza astfel intregi, isi pastreaza forma semisferica, si mai lasa si putina zeama aromata in tigaie.
Incet, se rumenesc.  Si bucatile de carne, si ciupercile.  Pe masura ce ciupercile devin aurii (de la zeama de carne, se rumenesc si devin oarecum crocante), se scot si se pun altele, proaspete.
Cand ai terminat de rumenit ciupercile si carnea, lasi numai carnea in tigaie, ciupercile le pui deoparte, sa stea calde.  Torni in tigaie, peste carne, juma’ de cescuta de coniac – pardon, vinars, de Jidvei imi place mie, ca are aroma de stafide. Repede, dupa ce ai stins carnea, pui smantana, amesteci sa dizolvi sosul de carne, pui oleaca de sare, o tzara de piper, ciupercile, si dai un clocot, cat sa invelesti si ciupercile in sosul gros si auriu care se formeaza.
Si gata, poti manca.
so.
numai carne de vitel, tanar. Foarte tanar. maxim 12-13 kilo pulpa din spate. De la Dl. T., furnizorul nostru de 12 ani incoace.
Muschiulet de pe pulpa din spate a vitelului de lapte.
taiat grosier, felii rotunjoare.
Apoi, marinata, c-o seara inainte: cam 3-4 linguri de ulei (la 1kil juma’ de carne).  Sare.  Piper.  1-2 linguri de coniac.  1/2 lingura de worchestershire.  Una bucata kardamon uscat (din ala maro), sfaramat intre degete.
A doua zi:
iei tigaia mare, larga la gura.
pui oleaca de ulei
si feliutele rotunde de carne marinata.
Pe masura ce se prajesc, se micsoreaza, si ai loc printre ele sa pui ciupercutele.  Desfacute, palarii si coditze.  Palariile, intai cu golul in jos (cum se cheama partea concava a palariei de ciuperca? Aia spongioasa…), sa se inmoaie si abia apoi pot fi intoarse.  Se pastreaza astfel intregi, isi pastreaza forma semisferica, si mai lasa si putina zeama aromata in tigaie.
Incet, se rumenesc.  Si bucatile de carne, si ciupercile.  Pe masura ce ciupercile devin aurii (de la zeama de carne, se rumenesc si devin oarecum crocante), se scot si se pun altele, proaspete.
Cand ai terminat de rumenit ciupercile si carnea, lasi numai carnea in tigaie, ciupercile le pui deoparte, sa stea calde.  Torni in tigaie, peste carne, juma’ de cescuta de coniac – pardon, vinars, de Jidvei imi place mie, ca are aroma de stafide. Repede, dupa ce ai stins carnea, pui smantana, amesteci sa dizolvi sosul de carne, pui oleaca de sare, o tzara de piper, ciupercile, si dai un clocot, cat sa invelesti si ciupercile in sosul gros si auriu care se formeaza.
Si gata, poti manca.

La aniversara, pastoreliana

joi, 9 iunie 2005
M-am trezit de dimineata cu pofta de purtat tricou rosu aprins si mi-am zis, in ton cu tricou’, ca ia sa nu-mi mai pese mie de gurile rele si de grijile unora pentru sufletu’ meu, asta este, cui nu-i convine, sa nu-si mai bata capu’ cu una ca mine, cui da, sa ia si sa citeasca si sa-si noteze reteta de mai jos, ca-i mare mestesug.
Asta e si pentru vegetarieni si pentru ne-, da-i musai pentru cui ii place sa manance bine. Se face la mine acasa o data pe an, de ziua mea s-a intamplat anul acesta sa pice si vremea de facut sarmale cu urda-n foi de vita, ca despre asta vorbim aicea.  Cui stie retea, sa zica daca nu-i place deja, si cui n-o stie, sa ma creaza ca-i de mancat pana dai cu degetu si lacrimezi ca nu mai e.
Mai intai de toate speli frunza cu frunza si oparesti foile de vita, le tai coditele si le lasi sa se racoreasca si sa se hodine, pana le vine randu’ la focul ceaunului.
Toci pe urma niste ceapa verde, mai multa, asa, cat sa inverzesti cu ea umplutura.  O calesti oleaca-n ulei, s-o faci steclita, si torni deasupra o movilita de marar tocat si el in cantitati industriale.
Paralel, lasi sa fiarba orezul. Il fierbi cam pe trei sferturi, adica sa nu fie inca gata fiert cand opresti focu si-l acoperi.
E simplu: amesteci ceapa calita cu mararul tocat, cu urda dulce si grasuta (vezi ce-alegi de la piata!) si cu orezul fiert.  Nu dau cantitati, ca-i dupa ochiul gospodinei, ca la sarmalele cu carne.  Da’ tre’ sa fie proportional, adica sa nu iasa mai mult orez decat urda in sarmalele alea, ca doara nu facem pilaf.  Pune-le sa fie egale sau urda ceva mai multa. Totul e sa fie o umplutura legata, exact cum faci la alea cu carne, numa sa nu uiti ca orezu nu prea mai are unde se umfla si ca asa cum pui umplutura in sarma, la fel o sa o gasesti si dupa ce-o fierbi.  Nici mai deasa, nici mai vartoasa.  In umplutura asta pui sare si piper, piper negru zice mama, ca ala alb e prea subtil.  Gusti.  Tre’ sa iasa ceva parfumat bine si comestibil asa, fara acoperamantul de frunza de vita.
Dar te abtii si te opresti din degustat umplutura, ca scopul nobil e ala sa faci sarmale.  Umpli foile de vita de vie cu umplutura asta, le indesi bine ca sa nu iasa la fiert si le pui in oala.  Oala de lut, sau in ce fierbi tu sarmale cand te-apuca zelul sarbatoresc.  Acuma vine marea arta:  se fierb in bors de putina, daca-i prea acru indulcit la gust cu ceva apa, dar neaparat la foc mic, sa nu bolboroseasca prea tare si sa te trezesti ca faci fiertura de bors cu branza in loc de sarmale verzi.
Cand e gata fiarta frunza de vita, sunt gata si sarmalele.
Alcatuirile acestea se servesc calde, cu smantana acoperite si un praf de sare, cu vinut alb si rece si cu mamaliga numa’ asa, pentru culoare.
M-am trezit de dimineata cu pofta de purtat tricou rosu aprins si mi-am zis, in ton cu tricou’, ca ia sa nu-mi mai pese mie de gurile rele si de grijile unora pentru sufletu’ meu, asta este, cui nu-i convine, sa nu-si mai bata capu’ cu una ca mine, cui da, sa ia si sa citeasca si sa-si noteze reteta de mai jos, ca-i mare mestesug.
Asta e si pentru vegetarieni si pentru ne-, da-i musai pentru cui ii place sa manance bine. Se face la mine acasa o data pe an, de ziua mea s-a intamplat anul acesta sa pice si vremea de facut sarmale cu urda-n foi de vita, ca despre asta vorbim aicea.  Cui stie retea, sa zica daca nu-i place deja, si cui n-o stie, sa ma creaza ca-i de mancat pana dai cu degetu si lacrimezi ca nu mai e.
Mai intai de toate speli frunza cu frunza si oparesti foile de vita, le tai coditele si le lasi sa se racoreasca si sa se hodine, pana le vine randu’ la focul ceaunului.
Toci pe urma niste ceapa verde, mai multa, asa, cat sa inverzesti cu ea umplutura.  O calesti oleaca-n ulei, s-o faci steclita, si torni deasupra o movilita de marar tocat si el in cantitati industriale.
Paralel, lasi sa fiarba orezul. Il fierbi cam pe trei sferturi, adica sa nu fie inca gata fiert cand opresti focu si-l acoperi.
E simplu: amesteci ceapa calita cu mararul tocat, cu urda dulce si grasuta (vezi ce-alegi de la piata!) si cu orezul fiert.  Nu dau cantitati, ca-i dupa ochiul gospodinei, ca la sarmalele cu carne.  Da’ tre’ sa fie proportional, adica sa nu iasa mai mult orez decat urda in sarmalele alea, ca doara nu facem pilaf.  Pune-le sa fie egale sau urda ceva mai multa. Totul e sa fie o umplutura legata, exact cum faci la alea cu carne, numa sa nu uiti ca orezu nu prea mai are unde se umfla si ca asa cum pui umplutura in sarma, la fel o sa o gasesti si dupa ce-o fierbi.  Nici mai deasa, nici mai vartoasa.  In umplutura asta pui sare si piper, piper negru zice mama, ca ala alb e prea subtil.  Gusti.  Tre’ sa iasa ceva parfumat bine si comestibil asa, fara acoperamantul de frunza de vita.
Dar te abtii si te opresti din degustat umplutura, ca scopul nobil e ala sa faci sarmale.  Umpli foile de vita de vie cu umplutura asta, le indesi bine ca sa nu iasa la fiert si le pui in oala.  Oala de lut, sau in ce fierbi tu sarmale cand te-apuca zelul sarbatoresc.  Acuma vine marea arta:  se fierb in bors de putina, daca-i prea acru indulcit la gust cu ceva apa, dar neaparat la foc mic, sa nu bolboroseasca prea tare si sa te trezesti ca faci fiertura de bors cu branza in loc de sarmale verzi.
Cand e gata fiarta frunza de vita, sunt gata si sarmalele.
Alcatuirile acestea se servesc calde, cu smantana acoperite si un praf de sare, cu vinut alb si rece si cu mamaliga numa’ asa, pentru culoare.

Ciuperci lacto-vegetariene (pentru ca, desigur, ciupercile pot fi si carnivore)

miercuri, 2 martie 2005
Fost-am la viata mea zbuciumata si lacto-vegetariana; mai am iesiri din astea ne-carnivore si in zilele noastre, asa ca saptamanile trecute am inventat o reteta din resturi, pe care iaca, Aprilito, ti-o povestesc pentru uz personal si de grup.
Am scos din frigider o mana de ciupercute, albe, mici-indesate, pe care le-am spalat si le-am dat drumul in cratita, cu apa si sare, sa fiarba pana iese toata rautatea din ele si umplu casa de miros.  Dupa ce-au fiert bine, le-am scurs de apa si le-am dat putin deoparte de pe foc, cat sa mai vad ce mai am in frigider.
Mai aveam unt cat o nuca mai mare, sau cat un cub de drojdie.  L-am pus peste ciuperci.  Cat am mai cautat eu una-alta, s-a topit untul, ca dumnealor erau inca incinse de-atat fiert.  Deasupra am picurat o lingurita de sos Worcestershire (sau ceva similar, cred ca merge si ceva vin rosu si aspru, taninos).  Am mai gasit: trei triunghiuri de branza topita cu miez de nuca, le-am facut bucati si le-am pus peste unt si ciuperci.  Am pus iar cratita pe foc mic, si-am amestecat cu vesnica lingura de lemn (am, mai precis, mai multe lingurite de lemn, dedicate sosurilor), pana s-a topit de tot si branza topita. Intre timp, de plictiseala, am mai pus si vreo trei linguri (nu respectati niciodata indicatiile mele de cantitate, Puck a patit-o cu tocineii, i-au iesit prea multi!) de smantana, ca sa mai subtiez din sos. Era sa uit: neaparat, sare (putina) si piper, si alb (mai mult), si negru (mai putin).
Toate astea dau cateva clocote si se ingroasa nitel, iar la sfarsit, inainte de ultimul clocot, am pus deasupra ceea ce eu numesc parmezan (fiindca am gustat in paralel, parmezan oficial si din cel obtinut de mine: tot aia e!).  Sa explic: la noi acasa, toamna, branza se pune la pastrare pentru iarna cam asa: se ia branza grasa-grasa de oi (cas!) si se pune in butoaie, scaldand-o intr-o saramaura din zer de oaie si sare grunjoasa (neiodata). Sta branza aia cu lunile, se face sarata si buna, si intamplator am descoperit ca, daca o scot din saramura si-o las mult la frigider, invelita eventual intr-o punga de hartie, se usuca si se transforma intr-un calup galben, seamana la pipait cu sapunul de casa si cand il razi, praful fin obtinut e identic cu parmezanul (care, si el, de felul lui, e o branza pusa-n saramura si uscata-n pesteri, la rece si la umezeala).
Asa deci: obtii o mancare de ciuperci c-un sos rafinat, cu gust de branza si miez de nuca, usor colorat in roz si parfumat de la sosul Worcestershire (sau vin), usor prafos de la parmezanul/branza de oaie, care nu se topeste complet.
Spre buna aducere aminte, iaca si lista de shopping:  mergi domnia-ta la piata sau la supermarket si cumperi ciuperci albe si mici-indesate, sa nu trebuiasca taiate, sau mai maricele (da ai dupa aia mai multa bataie de cap sa le ciopartesti in sferturi), unt, smantana, o cutie cu branza topita La Dorna, cu nuci (neaparat din asta si nu altfel), sos Worcestershire (de la acelasi raion unde gasesti si sos de soia) sau, daca e prea mult pentru buget, macar o sticluta de vin rosu, sec, taninos.  Parmezan ras, neaparat.  Piper alb daca ai.  Si o sticla de vin alb care sa-nsoteasca mancarea aceasta.
Fost-am la viata mea zbuciumata si lacto-vegetariana; mai am iesiri din astea ne-carnivore si in zilele noastre, asa ca saptamanile trecute am inventat o reteta din resturi, pe care iaca, Aprilito, ti-o povestesc pentru uz personal si de grup.
Am scos din frigider o mana de ciupercute, albe, mici-indesate, pe care le-am spalat si le-am dat drumul in cratita, cu apa si sare, sa fiarba pana iese toata rautatea din ele si umplu casa de miros.  Dupa ce-au fiert bine, le-am scurs de apa si le-am dat putin deoparte de pe foc, cat sa mai vad ce mai am in frigider.
Mai aveam unt cat o nuca mai mare, sau cat un cub de drojdie.  L-am pus peste ciuperci.  Cat am mai cautat eu una-alta, s-a topit untul, ca dumnealor erau inca incinse de-atat fiert.  Deasupra am picurat o lingurita de sos Worcestershire (sau ceva similar, cred ca merge si ceva vin rosu si aspru, taninos).  Am mai gasit: trei triunghiuri de branza topita cu miez de nuca, le-am facut bucati si le-am pus peste unt si ciuperci.  Am pus iar cratita pe foc mic, si-am amestecat cu vesnica lingura de lemn (am, mai precis, mai multe lingurite de lemn, dedicate sosurilor), pana s-a topit de tot si branza topita. Intre timp, de plictiseala, am mai pus si vreo trei linguri (nu respectati niciodata indicatiile mele de cantitate, Puck a patit-o cu tocineii, i-au iesit prea multi!) de smantana, ca sa mai subtiez din sos. Era sa uit: neaparat, sare (putina) si piper, si alb (mai mult), si negru (mai putin).
Toate astea dau cateva clocote si se ingroasa nitel, iar la sfarsit, inainte de ultimul clocot, am pus deasupra ceea ce eu numesc parmezan (fiindca am gustat in paralel, parmezan oficial si din cel obtinut de mine: tot aia e!).  Sa explic: la noi acasa, toamna, branza se pune la pastrare pentru iarna cam asa: se ia branza grasa-grasa de oi (cas!) si se pune in butoaie, scaldand-o intr-o saramaura din zer de oaie si sare grunjoasa (neiodata). Sta branza aia cu lunile, se face sarata si buna, si intamplator am descoperit ca, daca o scot din saramura si-o las mult la frigider, invelita eventual intr-o punga de hartie, se usuca si se transforma intr-un calup galben, seamana la pipait cu sapunul de casa si cand il razi, praful fin obtinut e identic cu parmezanul (care, si el, de felul lui, e o branza pusa-n saramura si uscata-n pesteri, la rece si la umezeala).
Asa deci: obtii o mancare de ciuperci c-un sos rafinat, cu gust de branza si miez de nuca, usor colorat in roz si parfumat de la sosul Worcestershire (sau vin), usor prafos de la parmezanul/branza de oaie, care nu se topeste complet.
Spre buna aducere aminte, iaca si lista de shopping:  mergi domnia-ta la piata sau la supermarket si cumperi ciuperci albe si mici-indesate, sa nu trebuiasca taiate, sau mai maricele (da ai dupa aia mai multa bataie de cap sa le ciopartesti in sferturi), unt, smantana, o cutie cu branza topita La Dorna, cu nuci (neaparat din asta si nu altfel), sos Worcestershire (de la acelasi raion unde gasesti si sos de soia) sau, daca e prea mult pentru buget, macar o sticluta de vin rosu, sec, taninos.  Parmezan ras, neaparat.  Piper alb daca ai.  Si o sticla de vin alb care sa-nsoteasca mancarea aceasta.

Orez cu peste afumat, cum pregateam in studentie pe resoul din camera

joi, 3 februarie 2005
Mi-e foame.  Cineva a facut sa-mi fie foame.  Cand mi-e foame, de fapt imi lipsesc mai multe.  Sublimare:  scriu despre mancare.  Chinui suflete flamande.
Reteta simplissima (asa or fi scriind italianii?)
Orez cu peste afumat, cum pregateam in studentie pe resoul din camera
Se fierbe orez cu bobul lung, din ala special pentru garnituri.  Pentru cine nu stie: se pun doua cani de apa pentru o cana de orez, la fiert, cu putina sare si putin ulei. Cand fierbe apa, se pune orezul, se amesteca de 2-3 ori cu lingura si se-acopera. Cu folie de aluminiu, de preferinta, ca sa se faca in aburi.  Dupa vreo 10 minute verifici, de obicei e gata.
Intre timp, pregatesti cubulete de cascaval – afumat!, sa fie taiate, gata, pentru cand a fiert orezul.
Faci si-o maioneza, repede-repede, dupa metoda descrisa anterior.
Desfaci o cutie de sprot afumat, de preferinta din ala bun, din tarile baltice.
Se presupune ca orezul a absorbit toata apa si acuma e gata, poti sa-l numeri bob-cu-bob.
Cat e inca fierbinte spre cald, il amesteci cu cascavalul. Ideea e sa nu se topeasca branza de tot, ci doar sa se inmoaie si sa se uneasca-n cuget si-n simtiri cu orezul.  Sare si piper- negru, de data asta, sprotul e prea sobru pentru fitele piperului alb.
Dupa ce se racoreste bine orezul cu cascaval, se adauga sprotul, scurs bine de ulei, si cateva linguri de maioneza.
Merge si ceva acrisor langa. Dar gustul de afumatura e mai pregnant fara. Mie-mi place, vara-mii la fel.  Restul lumii, ce sa zica?  Tace si-nghite.
Mi-e foame.  Cineva a facut sa-mi fie foame.  Cand mi-e foame, de fapt imi lipsesc mai multe.  Sublimare:  scriu despre mancare.  Chinui suflete flamande.
Reteta simplissima (asa or fi scriind italianii?)
Orez cu peste afumat, cum pregateam in studentie pe resoul din camera
Se fierbe orez cu bobul lung, din ala special pentru garnituri.  Pentru cine nu stie: se pun doua cani de apa pentru o cana de orez, la fiert, cu putina sare si putin ulei. Cand fierbe apa, se pune orezul, se amesteca de 2-3 ori cu lingura si se-acopera. Cu folie de aluminiu, de preferinta, ca sa se faca in aburi.  Dupa vreo 10 minute verifici, de obicei e gata.
Intre timp, pregatesti cubulete de cascaval – afumat!, sa fie taiate, gata, pentru cand a fiert orezul.
Faci si-o maioneza, repede-repede, dupa metoda descrisa anterior.
Desfaci o cutie de sprot afumat, de preferinta din ala bun, din tarile baltice.
Se presupune ca orezul a absorbit toata apa si acuma e gata, poti sa-l numeri bob-cu-bob.
Cat e inca fierbinte spre cald, il amesteci cu cascavalul. Ideea e sa nu se topeasca branza de tot, ci doar sa se inmoaie si sa se uneasca-n cuget si-n simtiri cu orezul.  Sare si piper- negru, de data asta, sprotul e prea sobru pentru fitele piperului alb.
Dupa ce se racoreste bine orezul cu cascaval, se adauga sprotul, scurs bine de ulei, si cateva linguri de maioneza.
Merge si ceva acrisor langa. Dar gustul de afumatura e mai pregnant fara. Mie-mi place, vara-mii la fel.  Restul lumii, ce sa zica?  Tace si-nghite.