Articolele din categoria ‘La Medeleni’

Parfum

marți, 4 decembrie 2012

Pe locul doi, dupa parfumul cu miros de frunze de rosii strivite, imaginatia mea olfactiva tanjeste dupa parfumul cu miros de creion din lemn, din ala cu care desenam iarna, langa soba, printese cu crinoline ornate cu funde uriase, cum vazusem eu intr-o carte ca purta doamna lui Cuza.
Koh-I-Noor de la Hardtmuth, cum aveau Monica si Olguta in penare.
Mmmm.

La mijlocul ceriului

marți, 24 iulie 2012

Toata viata o sa regret ca nu m-am tinut de cantat la vioara. As fi cantat, cand mi-era dor.
Da’ n-are nici o legatura. E cald si e vara si m-as duce pana la apa, sa ma scufund sa scot argila alba ca sa am din ce face farfurii, pe care sa le coc pe furis in cuptorul pe care bunica face mancarea, ca sa le umplu dupa aia cu taciuni si sa ard cimbru si levantica si sa chem ploia cu ele, si sa culeg plante de desert, pieloase, strangatoare de apa, de prin pietris, dar si pietre lucioase sau mate, sa ne jucam de-a Teleenciclopedia cu ele, si sa stau turceste in mijlocul apei, sa simt cum vine de la munte apa rece si se sparge in doua pe langa mine si eu sa ma gandesc (ciudate ganduri aveam la 7 ani) la toate locurile pe unde au trecut inainte de mine picaturile alea de apa si ce multe sunt si cum vin ele din spate si ma cuprind racoros.
Intr-o vreme, demult de tot, pe vremea cand podul de cale ferata inca nu se prabusise sub apele cat Dunarea venite peste oameni, si inca avea trotuarele din scanduri, negeluite, dar lustruite de pasii atatora, bunica m-a luat cu ea pana in Perdele, in ultima vizita la o prietena de-a ei, refugiata ca si ea din Bucovina ocupata (toate prietenele ei erau refugiate din Bucovina ocupata, si toate se uitau cu suspiciune la ne-bucovinenii asezati si ei dupa razboi in sat, numindu-i usor dispretuitor “venetici” si “ragateni”). Prietena, Raveica sau Paulina sau Saveta sau cum-le-mai-chema pe batranele astea, avea, bineinteles, cancer, si se stingea singura, intr-un pat de-o persoana, intr-o casuta umbroasa din lunca Sucevei, in Perdele (probabil fusesera acolo adaposturi pentru oi, stane cu “perdele” de salcie impletita, sa le apere de vant, asa zicea bunicu’). Nu mai stiu ce-au vorbit ele atunci, bunica ii adusese ceva de mancare, poate un bors de sfecla rosie rece, indulcit cu-oleaca de smantana subtire, luata cu lingura direct de pe lapte, nu mai stiu pentru ca mie mi-era frica de batrani si de moarte in vremea aia, nu puteam fi atenta la nimic altceva decat la frica mea, bunica ma lua cu ea pe la inmormantari si pe la oamenii aflati pe moarte, sa-i viziteze pentru ultima oara si eu nu intelegeam unde se duc oamenii aia si-mi era mila de ei, desi bunica-mi povestea cum unchiesul ei de-acasa, din Bucovina, venise intr-o zi la ea sa-l pieptene si sa-l caute de paduchi, si cum statea el cu capul la ea in poala, sub un visin inflorit care ningea peste ei, mosu’ i-a zis ca gata, el maine moare si sa aiba grija de fratii ei, si-a doua zi a murit, si ei de-atunci nu i-a mai fost frica de moarte, dar mie degeaba, tot mi-era. Asa ca tot ce-mi mai amintesc sunt scandurile fierbinti ale podului de cale ferata, peste care treceam cu talpile goale si cu sandalele in mana, si soarele ma ardea de sus si eu eram speriata de moarte si de apa de dedesubt, pe care-o vedeam printre scanduri, si stau acuma si ma gandesc cum de-mi raman in minte momente din astea precise, parca s-ar imprima ca un tatuaj, pe pielea si in narile si in creierul meu, soarele acela si ora aceea exacta cand am mers desculta pe podul de cale ferata din Dornesti, sa o vedem ultima data pe prietena bunicii.
Si tot sub podul ala de cale ferata, tot intr-o vara, dar peste un an sau doi, mi-o amintesc limpede pe alta batrana, bunica Ramonei, venita in vizita la cuscri (ultima ei vizita pentru ca si ea s-a stins curand, tot de cancer, bineinteles), si pe noi toti, cei mici, balacindu-ne intr-o groapa mai adanca de la piciorul podului, unde apa repede de munte parea statatoare, se incalzise de dimineata de la soare si acuma era numai buna de scaldat, dupa-masa cadea umbra piciorului de pod peste ea si ne bagaseram cu totii in apa, bucuria cea mai mare a tuturor vacantelor de vara. Si bunicul era inca in putere pe-atunci, ma tinea de sub piept si ma invata sa-mi umflu obrajii cu aer si sa dau din maini si din picioare ca sa inot, baietii stiau deja sa inoate si faceau chestii prin apa, si cea mai tare chestie era ca prindeau pestii cei mici cu mana si-i puneau in galetuse, sa-i ducem pisicilor de-acasa. Si nu stiu de ce, tot cu miros si caldura si emotie, imi amintesc clar un pestisor mort, care plutea in apa aia intors cu burta argintie in sus, si parul lung si argintiu, impletit intr-o coada, al buncii Ramonei, pe care nici c-am mai vazut-o vreodata dupa aceea.
Si toate astea fiindca l-am ascultat azi pe Grigore Lese cantand: “la mijlocul ceriului, cale nu-i, carare nu-i, ca de-a fost candva carare, ea s-o prefacut in vale”.

Cuvintele bunicii, ca sa nu le uit

joi, 12 aprilie 2012

Husca – Inainte de Paste bunica amesteca sare cu apa si-o punea intr-un pahar, si-o lasa undeva la cald pana se evapora toata apa. Rasturna apoi blocul de sare obtinut, in forma de trunchi de con, si asa obtinea “husca”, un bloc compact si alb-stralucitor de sare, cu semnificatii magice, care nu putea lipsi din cosul care se duce la sfintit in dimineata Invierii.
Dictionarul spune ca husca e un bloc de sare obtinut prin evaporarea apei provenita din izvoarele termale sarate.

A achipui – Cand cauta ceva pe sub pat, sau pe-un dulap prea inalt, sau pe un raft din sifonier pe sub maldarele de albituri, bunica “achipuia”.
Dictionarul spune ca “a achipui” inseamna “a cauta pe dibuite”.
Un vers al cuiva zice “buzele sa ti le-achipui”.
Mie mi-e dor de bunica, de Pastele magic, de spalatul cu ou rosu si banuti de argint si de cacaoa cu lapte din dimineata de Paste, de la inceputul meselor in familie, cand ne-adunam toti 20: 2 bunici, 4 copii + ginerii si nora, si noi, cei 10 nepoti aiuriti.

Ploua la Dornesti

duminică, 16 octombrie 2011

In fiecare an, cand e toamna si ploua si dimineata cand ma trezesc inca e semi-intuneric afara si e frig si n-am nici un chef sa ies din casa, si fiecare inghititura mica de cafea este inca o amanare, o agatare de starea de bine de acasa, care o sa se termine o data cu iesirea in lume, in fiecare an cand e asa retraiesc sentimentul ca am 19 ani si e septembrie si ploua si locuiesc la bunici si fac naveta, iau trenul  in fiecare dimineata pana la Radauti, unde sunt invatatoare la Scoala Generala numarul 3 si ma tem de femeia de serviciu si de parintii copiilor de clasa I, iar dupa pranz urmeaza sa le dau drumul copiilor cu 15 minute mai devreme ca sa pot alerga (efectiv, alergam, in fustita si pantofiori si pardesiu si poseta, alergam prin oras) printre balti pana la gara, ca sa nu pierd trenul inapoi spre Dornesti, caci pierderea lui ar fi insemnat sa mai stau in Radauti, pe strazi, prin cofetarii si librarii, pana pe la 4 dupa-amiaza, cand era urmatorul tren.  Reuseam de cele mai multe ori sa prind trenul, in jumatate de ora eram din nou in casa bunicilor, in casa era putin racoare, bunica aerisea in fiecare dimineata toata casa si pana la pranz inca se simtea ploaia de afara si inauntru, abia dupa aceea se facea din nou focul in soba si se incalzea; masa de pranz ma astepta, usor racita (bunicii mancau pe la 12, eu eram inca in tren la ora respectiva), dar delicioasa, borsul de sfecla rosie ca al bunicii nu-i reuseste nimanui (s-a suparat pe mine mama odata ca am zis asta, dar nu e nimic legat de cat de buna bucatareasa e ea sau oricine, e legat de faptul ca borsul ala era facut de bunica, cu chestii din gradina ei, smulse atunci din pamant, cu bors umplut chiar de ea, in ulcica de lut, cu crengute din visinul de langa gardul gradinii!), ouale fierte tari, cu mujdei de usturoi, putin unt si mamaliguta nu au mai avut niciodata gustul pe care-l aveau cand le mancam la bunica, si nici tocineii de toamna, din cartofi rosii, mari cat un cap de copil… Mai facea bunica mea varza cu smantana (da, stiu, unii stramba din nas si din stomace, dar nu, nu e asa cum credeti!), supa-crema de conopida si supa crema de secarica (culeasa in vara din lunca, de pe langa fosta topitorie de in) si un lapte-acru bulgaros, gras si dulce, intr-un fel care se potrivea perfect cu painea neagra tinuta in sacosa de panza atarnata in cuier.

Si-n fiecare toamna mi-e dor de bunicul si de intelepciunea si grija lui, cand am plecat de la ei la facultate, spunandu-mi sa am grija cu cine ma imprietenesc si sa nu cumva sa iau vreodata droguri, ca auzise el ca asta e un mare pericol pentru tineri si era iingrijorat ca plec singura in lume, si de bunica dandu-mi de grija sa reusesc in viata, sa invat si sa ajung departe, sa fiu independenta si sa-mi depasesc conditia. Si i-am ascultat, si inca ii ascult, si in fiecare toamna mi-e dor de ei cu lacrimi, fiindca tot toamna era cand i-am vazut ultima data in viata, si-n fiecare dimineata de toamna, cand amestec cu lingurita in ibricul de cafea, ma simt de parca la pranz ar urma sa alerg prin Radauti, prin ploaie, sa prind ultimul tren catre casa…