Parfum

marți, 4 decembrie 2012

Pe locul doi, dupa parfumul cu miros de frunze de rosii strivite, imaginatia mea olfactiva tanjeste dupa parfumul cu miros de creion din lemn, din ala cu care desenam iarna, langa soba, printese cu crinoline ornate cu funde uriase, cum vazusem eu intr-o carte ca purta doamna lui Cuza.
Koh-I-Noor de la Hardtmuth, cum aveau Monica si Olguta in penare.
Mmmm.

Omniasig – cea mai proasta optiune

joi, 23 august 2012

Pe 27 iulie s-a implinit un an de cand am semnat o polita de asigurari pentru locuinte cu BCR Asigurari, cu clauza de reinnoire automata la 12 luni.
Pe 3 August vreau sa platesc. Sun, vorbesc cu 3 agenti diferiti, ma prezint la ghiseul BCR Asigurari/actualmente Omniasig din Romana, toti imi spun acelasi lucru: polita mea a expirat, clauza de reinnoire automata nu mai este valabila, nu pot plati, t…rebuie sa inchei o noua polita,in noile conditii, dar sa stau fara grija, ca au super reduceri!
Ma enervez, fac reclamatie. Luni, 6 august, vorbesc cu agenta cu care semnasem anul trecut. Imi spune acelasi lucru, isi cere scuze ca nu m-a anuntat, invoca o problema personala, ma asigura ca au reduceri. Eu, suflet caritabil, cum ma stiti, retrag reclamatiile si merg tot atunci sa semnez cu ea o noua polita Omniasig. Pe o suma cu 10 euro mai mare ca anul trecut, retrasa in aceeasi zi din contul meu!
Azi primesc de la Omniasig raspunsul la reclamatie: polita de anul trecut s-a reinnoit automat la 27 iulie dar, pentru ca nu am platit prima de asigurare pe 27 iulie, nici in cele 15 zile de gratie (!!!), nici in ziua de azi!!!, contractul a incetat de drept si, daca vreau, pot ei sa-mi faca o noua polita.
Deci da, in interiorul termenului de gratie de 15 zile eu ma duc sa platesc, mi se spune ca nu se poate, fac reclamatie pentru ca n-am putut plati, mi se baga sub nas o noua polita, in conditii mai proaste ca anul trecut, si la o luna dupa primesc scrisoare din care reiese ca e vina mea, ca n-am platit la timp si contractul dintre noi s-a reziliat de drept?
Ce ziceti voi de aceste practici “concurentiale” de semnat noi polite cu clientii mai vechi?

La mijlocul ceriului

marți, 24 iulie 2012

Toata viata o sa regret ca nu m-am tinut de cantat la vioara. As fi cantat, cand mi-era dor.
Da’ n-are nici o legatura. E cald si e vara si m-as duce pana la apa, sa ma scufund sa scot argila alba ca sa am din ce face farfurii, pe care sa le coc pe furis in cuptorul pe care bunica face mancarea, ca sa le umplu dupa aia cu taciuni si sa ard cimbru si levantica si sa chem ploia cu ele, si sa culeg plante de desert, pieloase, strangatoare de apa, de prin pietris, dar si pietre lucioase sau mate, sa ne jucam de-a Teleenciclopedia cu ele, si sa stau turceste in mijlocul apei, sa simt cum vine de la munte apa rece si se sparge in doua pe langa mine si eu sa ma gandesc (ciudate ganduri aveam la 7 ani) la toate locurile pe unde au trecut inainte de mine picaturile alea de apa si ce multe sunt si cum vin ele din spate si ma cuprind racoros.
Intr-o vreme, demult de tot, pe vremea cand podul de cale ferata inca nu se prabusise sub apele cat Dunarea venite peste oameni, si inca avea trotuarele din scanduri, negeluite, dar lustruite de pasii atatora, bunica m-a luat cu ea pana in Perdele, in ultima vizita la o prietena de-a ei, refugiata ca si ea din Bucovina ocupata (toate prietenele ei erau refugiate din Bucovina ocupata, si toate se uitau cu suspiciune la ne-bucovinenii asezati si ei dupa razboi in sat, numindu-i usor dispretuitor “venetici” si “ragateni”). Prietena, Raveica sau Paulina sau Saveta sau cum-le-mai-chema pe batranele astea, avea, bineinteles, cancer, si se stingea singura, intr-un pat de-o persoana, intr-o casuta umbroasa din lunca Sucevei, in Perdele (probabil fusesera acolo adaposturi pentru oi, stane cu “perdele” de salcie impletita, sa le apere de vant, asa zicea bunicu’). Nu mai stiu ce-au vorbit ele atunci, bunica ii adusese ceva de mancare, poate un bors de sfecla rosie rece, indulcit cu-oleaca de smantana subtire, luata cu lingura direct de pe lapte, nu mai stiu pentru ca mie mi-era frica de batrani si de moarte in vremea aia, nu puteam fi atenta la nimic altceva decat la frica mea, bunica ma lua cu ea pe la inmormantari si pe la oamenii aflati pe moarte, sa-i viziteze pentru ultima oara si eu nu intelegeam unde se duc oamenii aia si-mi era mila de ei, desi bunica-mi povestea cum unchiesul ei de-acasa, din Bucovina, venise intr-o zi la ea sa-l pieptene si sa-l caute de paduchi, si cum statea el cu capul la ea in poala, sub un visin inflorit care ningea peste ei, mosu’ i-a zis ca gata, el maine moare si sa aiba grija de fratii ei, si-a doua zi a murit, si ei de-atunci nu i-a mai fost frica de moarte, dar mie degeaba, tot mi-era. Asa ca tot ce-mi mai amintesc sunt scandurile fierbinti ale podului de cale ferata, peste care treceam cu talpile goale si cu sandalele in mana, si soarele ma ardea de sus si eu eram speriata de moarte si de apa de dedesubt, pe care-o vedeam printre scanduri, si stau acuma si ma gandesc cum de-mi raman in minte momente din astea precise, parca s-ar imprima ca un tatuaj, pe pielea si in narile si in creierul meu, soarele acela si ora aceea exacta cand am mers desculta pe podul de cale ferata din Dornesti, sa o vedem ultima data pe prietena bunicii.
Si tot sub podul ala de cale ferata, tot intr-o vara, dar peste un an sau doi, mi-o amintesc limpede pe alta batrana, bunica Ramonei, venita in vizita la cuscri (ultima ei vizita pentru ca si ea s-a stins curand, tot de cancer, bineinteles), si pe noi toti, cei mici, balacindu-ne intr-o groapa mai adanca de la piciorul podului, unde apa repede de munte parea statatoare, se incalzise de dimineata de la soare si acuma era numai buna de scaldat, dupa-masa cadea umbra piciorului de pod peste ea si ne bagaseram cu totii in apa, bucuria cea mai mare a tuturor vacantelor de vara. Si bunicul era inca in putere pe-atunci, ma tinea de sub piept si ma invata sa-mi umflu obrajii cu aer si sa dau din maini si din picioare ca sa inot, baietii stiau deja sa inoate si faceau chestii prin apa, si cea mai tare chestie era ca prindeau pestii cei mici cu mana si-i puneau in galetuse, sa-i ducem pisicilor de-acasa. Si nu stiu de ce, tot cu miros si caldura si emotie, imi amintesc clar un pestisor mort, care plutea in apa aia intors cu burta argintie in sus, si parul lung si argintiu, impletit intr-o coada, al buncii Ramonei, pe care nici c-am mai vazut-o vreodata dupa aceea.
Si toate astea fiindca l-am ascultat azi pe Grigore Lese cantand: “la mijlocul ceriului, cale nu-i, carare nu-i, ca de-a fost candva carare, ea s-o prefacut in vale”.

placinte

miercuri, 20 iunie 2012

Sa servesti alivenci in buricul targului, iata un vis. Malai, smantana, branza dulce, oua de casa, putin zahar, mmm. Serile de vara la bunica, mancand ceva bun si totusi atat de modest, facut din resturi de lapte acru, faina de porumb, oua de la gainile din ograda si, uneori, codite de ceapa verde si marar, c-asa se manca in Bucovina ocupata. Alivenci de saracie, le-as vinde cu 3 lei patratul de 6/6.
Placinte ca ale mamaiei Tudora, Dumnezeu s-o odihneasca!. Aluat dulce, ca de cozonac, framantat in pripa, totusi, cu oua proaspete din cuibar si ceva lapte. Cercuri sau patrate de aluat, intinse de mamaie pe scandura de framantat, in mijloc branza dulce amestecata cu putina branza sarata si ceva stafide si oua si zahar. Colturile unite ca la poale-n brau, placintele presate sa arate ca niste turte si prajite apoi in tigaie, in putin ulei. Fierbinti si geniale. Le-as vinde cu 6 lei bucata, ca-s mai maricele si mai bogate.
Placintele cu multe branze ale mamei. Aluat din smantana, unt si faina (ca de tarta), dar dospit cu drojdie. Multe dreptunghiuri, umplute cu cea mai imbelsugata, alintatoare, fastuoasa, revoltatoare pentru nutritionisti umplutura: un ameste de branza dulce de vaci, telemea, cascaval, smantana, unt, oua, stafide si zahar. Puse la cuptor, miros atat de bine incat o data niste muncitori care aveau treaba la noi in scara i-au batut mamei la usa sa le dea si lor, ca mureau de pofta.
Placintele cu ficat facute de mama cand eram mica, pe vremea cand nu-mi placea ficatul. Placintele cu carne, dulci si parfumate, la care se cere si-un pahar de vin burgundiu.
Ah, da. Strudel cu mere, in foi intinse de mama pe fata de masa alba, cu mana, pana deveneau ca foita de tigara de subtiri. Ma invata sa cant “La oglinda”, “Ana Lugojana” si “Internationala”, in timp ce eu desfaceam o tigara furata de la tata, pregatind foita pentru CTC.
Strudel cu visine sau cu cirese, cand e timpul lor.
Si knödel cu prune sau caise, cu pesmet rumenit in unt. Kledne, le zic batranele din Bucovina. Gomboti, prin Banat si Ardeal.
Placinte valahe cu branza sarata si verdeturi.
Merdenele, din aluat intins cu vergeaua. Branza grasa de oi, care se topeste inauntru. Mmm.
Varzari, in post. Sa moara bucurestenii mancand.
Ah, si placintele cu branza si smantana, gogosile alea fierbinti unse cu smantana si presarate cu telemea, pe care le caut innebunita de cate ori ajung in Oradea!

Vreau sa ma fac placintareasa la Bucuresti. Sa nu mai spuneti la nimeni si sa nu furati ideea. Aveti degustari gratuite de la mine, daca-mi iese.

Aventurile bravului soldat Svejk prin sistem

miercuri, 30 mai 2012

Vreau sa emigrez.
Si ca sa nu mai spuna nimeni ca de ce ma plang de sistem, ce, am facut vreodata ceva ca sa-l indrept, am incercat sa urmez sistemul, ca daca nu, I’m a quitter, shame on me, iata, documentat, cel mai recent (au mai fost multe altele) demers al meu cu si impotriva sistemului.

Acum 36-37 de zile am transmis (prin e-mail, pentru ca nu functiona faxul) o adresa/solicitare/petitie catre Ministerul Muncii. Pe un subiect serios, documentat, presarat cu citate din legislatie: semnalam o bariera legislativa in calea dreptului la munca al unei anumite categorii de persoane si ceream o opinie a Ministerului cu privire la situatie.
Am sunat sa cer un numar de inregistrare. Abia a doua zi, pentru ca in prima zi m-am asteptat sa vina numarul de inregistrare pe e-mail, mai ales ca solicitasem expres un numar de inregistrare. N-a venit, am sunat. La relatii cu publicul. De unde mi-au zis ca sa sun la registratura. Unde mi s-a zis ca sa sun la “colega care se ocupa cu e-mail-ul” (!!!da, exista, altcineva nu citeste e-mail-uri in Minister) si mi s-a dat legatura.
Colega cu e-mail-ul m-a informat, saritoare: “e-mailul dumneavoastra a fost singurul mai serios pe care l-am primit ieri si v-as ruga, daca se poate, sa mai asteptam 2-3 zile, sa se stranga mai multe, ca sa merg la registratura sa iau numere!” ?!
Sa asteptam, deci. De miercuri pana vineri. Vineri, tot nimic: “am citit adresa dumneavoastra si noi o s-o directionam catre AJOFM-ul de care apartineti, deci n-are sens sa o mai inregistram la noi, ca ei trebuie sa va dea raspuns”. Pai, are sens. E o chestiune de principiu general, nu de politica locala, si eu vreau raspuns de la o autoritate centrala. De la Minister. Deci, dati-mi numar!
Mai incerc miercurea urmatoare (cu un week-end prelungit la mijloc). Ma zburlesc putin la telefon. La 5 minute dupa ce inchid, ma suna colega de la secretariat: primise pe email adresa scanata, cu numar de inregistrare de la Minister. E drept, numar dat la 2 zile dupa ce depusesem docomentu’, dar macar l-am primit.

Astept. Ieri constat ca au trecut de ceva vreme cele 30 de zile regulamentare. Incep sa sun.
Din nou, la relatii cu publicul la Ministerul Muncii, sa intreb de petitia noastra depusa in 24.04 si ramasa fara raspuns.
Sun, cer interiorul de la relatii cu publicul, mi se raspunde cu un “DA!” sictirit (buna-ziua nu faca parte din vocabularul de baza) si incep sa zic ce vreau. Ma repede: “trebuia sa sunati la registratura” si zbang, imi inchide telefonul in nas.
Am sunat a doua, a treia, a patra si a 5-a oara (cu martori, nu exagerez), am cerut la relatii cu publicul, si, de fiecare data, dupa mult timp pe hold, cineva ridica receptorul si imi inchidea in nas.
Sun la alt numar de centrala si cer la relatii cu publicul
De data asta imi raspunde aceeasi sictirita. Din nou, fara buna-ziua sau vreo alta formula de politete. O intreb de unde ar trebui sa stiu eu numarul de la registratura, daca pe site e afisat doar numarul de la relatii cu publicul, si de unde sa stiu ca de circuitul documentului in minister e responsabila tot registratura. “Cereti la centrala sa va dea la registratura, ce-i asa de greu?!” si pac, telefonul in nas. In nas insemnand ca, si prima, si a doua oara, eu tocmai pronuntam niste cuvinte dintr-o propozitie cand mi s-a inchis. Tot fara buna-ziua.
Sa fac infarct.
Am incercat sa sun la cabinetul ministrului (altadata functionase, suni la centrala si ceri la cabinet), sa intreb unde le pot reclama pe cocoane. Nu mi-a raspuns nimeni, m-am lasat pagubasa.
Sun din nou la centrala, cer registratura. Cei de la registratura ma anunta ca au directionat cererea la ANOFM chiar a doua zi dupa si-mi dau numarul de telefon de acolo.
Sun.
Mi-a raspuns cineva de la OI POSDRU ANOFM. Care nu stia, desigur, despre ce este vorba si mi-a facut legatura cu o tanti de la ANOFM. Care nu auzise de noi si de petitia noastra si mi-a dat numarul de la Directia Juridica. Unde am sunat si, desigur, nimeni nu stia nimic, dar macar mi-au dat numarul de la registratura ANOFM.
Unde sun si, desigur, nimeni nu auzise de petitia noastra. Amabilitate: “o cautam si va sunam noi mai tarziu, dati-mi un numar de telefon.” I-am dat. Asta pe la doua. La patru si zece, nu ma sunase nimeni si nu mai raspundea nimeni la telefon.
Azi dimineata, sun din nou. Desigur, n-o gasisera.
Am sunat din nou la Ministerul Muncii. Direct la registratura, sa intreb daca chiar au trimis nenorocita aia de adresa la ANOFM si daca da, cum s-a pierdut pe traseu.
Doamna de la registratura ma roaga sa revin intr-o ora, ca sa investigheze .
Am revenit (sa povestesc aici si despre cele 10 minute state pe telefon de fiecare data pentru ca la centrala Ministerului nu raspunde nimeni). Investigase si a venit cu raspunsul ca “doamna care se ocupa de e-mailuri” (oh, nu, nu din nou!) lipseste pana maine. Prin urmare nu ma poate ajuta. Prin urmare, daca pot, sa revin eu maine.
Nu pot. Nu mai pot.

Sun iar la registratura la ANOFM. Sper sa stie doamna de acolo cine se ocupa in cadrul ANOFM de citirea e-mailurilor primite de la Ministerul Muncii, daca doamna care trimite e-mail-uri de la Minister lipseste si nu pot afla altfel cui si cand l-a trimis. Doar ca, (surpriza?), la registratura nu mai raspunde nimeni. Sun la numarul de la comunicare. In sfarsit, o doamna ceva mai profesionista: da buna-ziua, ma intreaba cu ce ma poate ajuta, noteaza, cere un numar de telefon ca sa poata reveni. Promite ca revine cu un telefon chiar daca nu gaseste nimic. Asa, ca sa stiu si eu. Ii multumesc.
Peste 20 de minute, o domnisoara energica ma suna si ma asigura ca voi primi azi, in cursul zilei, nu se stie cand, dar sigur azi, raspunsul.

Inca nu l-am primit, dar ma apropii vertiginos de moment. Cand primesc, sarbatoresc.
Si incerc sa emigrez.

Cozonac

joi, 19 aprilie 2012

S-a chinuit Cezara 3 ani sa ma invete sa am rabdare.
A trebuit sa ma apuc de framantat cozonac din 15 oua si 300 de grame de unt la un kil de faina, ca sa ma prind ce inseamna rabdarea.

Cuvintele bunicii, ca sa nu le uit

joi, 12 aprilie 2012

Husca – Inainte de Paste bunica amesteca sare cu apa si-o punea intr-un pahar, si-o lasa undeva la cald pana se evapora toata apa. Rasturna apoi blocul de sare obtinut, in forma de trunchi de con, si asa obtinea “husca”, un bloc compact si alb-stralucitor de sare, cu semnificatii magice, care nu putea lipsi din cosul care se duce la sfintit in dimineata Invierii.
Dictionarul spune ca husca e un bloc de sare obtinut prin evaporarea apei provenita din izvoarele termale sarate.

A achipui – Cand cauta ceva pe sub pat, sau pe-un dulap prea inalt, sau pe un raft din sifonier pe sub maldarele de albituri, bunica “achipuia”.
Dictionarul spune ca “a achipui” inseamna “a cauta pe dibuite”.
Un vers al cuiva zice “buzele sa ti le-achipui”.
Mie mi-e dor de bunica, de Pastele magic, de spalatul cu ou rosu si banuti de argint si de cacaoa cu lapte din dimineata de Paste, de la inceputul meselor in familie, cand ne-adunam toti 20: 2 bunici, 4 copii + ginerii si nora, si noi, cei 10 nepoti aiuriti.

Umor involuntar

vineri, 21 octombrie 2011

XX, beneficiara cu dificultati de invatare:

“XX: – Eu ma cam plictisesc acasa!

Eu: – pai…ajuta-i pe parinti la treaba!

Ea: – Daaaaa, cand ma plictisesc, merg cu tata la el la serviciu!

Eu – Da? Si ce lucreaza tatal tau?

Ea: – Este asistentul meu personal! Eu stau cu el, el sta cu mine!”

Grozav serviciu :)

ce ma infurie in Bucuresti

vineri, 21 octombrie 2011

Ma infurie, dar, cum sa va zic?, cu spume:

- cele patru plasme din pasajul  de la Universitate.  Cat au costat, cine le-a livrat si montat, de cand nu mai functioneaza (eu zic ca de mai bine de un an) si de ce nu mai functioneaza? De ce am dat bani pe ele?

- scarile rulante din pasajul de la Universitate.  De cat timp nu mai funtioneaza (iar intervin si spun: trec zilnic, de doua ori pe zi, pe-acolo, cred ca sunt cel putin 3 luni de cand nu mai functioneaza) si de ce? Cat au costat (sunt recent montate) si de ce am platit pentru ele, daca aproape o treime din an sunt “in revizie?

- vulcanizarile si spalatoriile auto, care functioneaza pe trotuare! Cunoscatorii stiu ca am luat bataie pe un trotuar din Bucuresti, pentru ca nu m-am dat din calea unuia care circula pe trotuar cu masina.  Ganditi-va cum ma face sa ma simt cate unul care0si deshide afacerea pe trotuar, care blocheaza trotuarul cu masinile pe care le repara, echilibreaza, verifica, surubaieste, transversal, pe trotuar, peste pista pentru biciclisti, perpendicular pe celelalte masini parcate cu nesimtire tot pe trotuar, fortandu-ma sa o iau pe carosabil ca sa pot trece mai departe.  Cand i-a facut afaceristi, ma-sa lor i-a dotat si cu trotuare! (imaginati-va singuri injuratura spusa printre dinti din spatele acestei ultime propozitii.) A se vizita Calea Plevnei numarul 86. Da vis.

- la fel, spalatoriile auto care umplu trotuarele de apa si de spuma, facand trotuarele impracticabile.

- terasele si restaurantele deschise pe trotuar.  You name it.

- nesimtitul care are afacere de vandut masini second-hand pe trotuarul stang, in intersectia de la Piata Sudului, cum mergi de la Piata Sudului spre Dristor, pe Vacaresti. 20 de masini cel putin, parcate pe trotuar, cu hartii puse in geamuri, cu oferta de pret si dotarile tehnice. Targ de masini pe trotuarul, in spatiul public neplatit de aceeasi ma-sa, care ar face bine sa si-i primeasca inapoi de unde i-a scos pe afaceristii …..vietii.

Si nu,  nu-mi cer scuze pentru limbaj.

Ploua la Dornesti

duminică, 16 octombrie 2011

In fiecare an, cand e toamna si ploua si dimineata cand ma trezesc inca e semi-intuneric afara si e frig si n-am nici un chef sa ies din casa, si fiecare inghititura mica de cafea este inca o amanare, o agatare de starea de bine de acasa, care o sa se termine o data cu iesirea in lume, in fiecare an cand e asa retraiesc sentimentul ca am 19 ani si e septembrie si ploua si locuiesc la bunici si fac naveta, iau trenul  in fiecare dimineata pana la Radauti, unde sunt invatatoare la Scoala Generala numarul 3 si ma tem de femeia de serviciu si de parintii copiilor de clasa I, iar dupa pranz urmeaza sa le dau drumul copiilor cu 15 minute mai devreme ca sa pot alerga (efectiv, alergam, in fustita si pantofiori si pardesiu si poseta, alergam prin oras) printre balti pana la gara, ca sa nu pierd trenul inapoi spre Dornesti, caci pierderea lui ar fi insemnat sa mai stau in Radauti, pe strazi, prin cofetarii si librarii, pana pe la 4 dupa-amiaza, cand era urmatorul tren.  Reuseam de cele mai multe ori sa prind trenul, in jumatate de ora eram din nou in casa bunicilor, in casa era putin racoare, bunica aerisea in fiecare dimineata toata casa si pana la pranz inca se simtea ploaia de afara si inauntru, abia dupa aceea se facea din nou focul in soba si se incalzea; masa de pranz ma astepta, usor racita (bunicii mancau pe la 12, eu eram inca in tren la ora respectiva), dar delicioasa, borsul de sfecla rosie ca al bunicii nu-i reuseste nimanui (s-a suparat pe mine mama odata ca am zis asta, dar nu e nimic legat de cat de buna bucatareasa e ea sau oricine, e legat de faptul ca borsul ala era facut de bunica, cu chestii din gradina ei, smulse atunci din pamant, cu bors umplut chiar de ea, in ulcica de lut, cu crengute din visinul de langa gardul gradinii!), ouale fierte tari, cu mujdei de usturoi, putin unt si mamaliguta nu au mai avut niciodata gustul pe care-l aveau cand le mancam la bunica, si nici tocineii de toamna, din cartofi rosii, mari cat un cap de copil… Mai facea bunica mea varza cu smantana (da, stiu, unii stramba din nas si din stomace, dar nu, nu e asa cum credeti!), supa-crema de conopida si supa crema de secarica (culeasa in vara din lunca, de pe langa fosta topitorie de in) si un lapte-acru bulgaros, gras si dulce, intr-un fel care se potrivea perfect cu painea neagra tinuta in sacosa de panza atarnata in cuier.

Si-n fiecare toamna mi-e dor de bunicul si de intelepciunea si grija lui, cand am plecat de la ei la facultate, spunandu-mi sa am grija cu cine ma imprietenesc si sa nu cumva sa iau vreodata droguri, ca auzise el ca asta e un mare pericol pentru tineri si era iingrijorat ca plec singura in lume, si de bunica dandu-mi de grija sa reusesc in viata, sa invat si sa ajung departe, sa fiu independenta si sa-mi depasesc conditia. Si i-am ascultat, si inca ii ascult, si in fiecare toamna mi-e dor de ei cu lacrimi, fiindca tot toamna era cand i-am vazut ultima data in viata, si-n fiecare dimineata de toamna, cand amestec cu lingurita in ibricul de cafea, ma simt de parca la pranz ar urma sa alerg prin Radauti, prin ploaie, sa prind ultimul tren catre casa…